„Condiția manifestării” explorează momentul în care forma exterioară încetează să mai fie o protecție și devine o barieră între om și imaginea sa autentică. Chipul din lucrare apare dintr-o suprafață fragmentată. Straturile par să se desprindă de el, destrămându-se și dezvăluind ceea ce se afla anterior în interior. Însă această distrugere nu reprezintă o imagine a pierderii. Dimpotrivă, ea devine o condiție necesară a manifestării — o modalitate de a vedea chipul nu așa cum a fost format de circumstanțe exterioare, roluri și așteptări, ci așa cum există dincolo de acestea. Privirea devine elementul central. Spre deosebire de forma care o înconjoară, ea rămâne întreagă și directă. Nu observă distrugerea din exterior — trece prin ea. Astfel, lucrarea devine nu atât o reprezentare a unui chip, cât o explorare a graniței dintre identitatea exterioară și prezența interioară. Fragmentele aurii ale suprafeței reunesc în ele semnele distrugerii și ale valorii. Ceea ce se desprinde nu devine deșeu sau pierdere — capătă propria semnificație ca parte a unui proces de eliberare. În partea dreaptă a picturii apare un simbol inspirat de imaginea Ciocanului lui Thor și de o bindrună contemporană. Acesta devine o continuare a ideii centrale a lucrării — nu un element decorativ separat, ci un cod simbolic integrat în imagine. În compoziție sunt unite trei rune: Tiwaz — voință, direcție, curaj și claritatea intenției. Hagalaz — distrugerea vechiului și eliberarea de ceea ce nu mai servește. Ingwaz — nucleul interior, potențialul, creșterea și trecerea către o nouă stare. În contextul acestei lucrări, simbolul capătă un sens aparte: să distrugi ceea ce a devenit o barieră, păstrând în același timp ceea ce reprezintă esența. Forma exterioară se poate schimba, fragmenta sau dispărea, însă nucleul interior rămâne și primește posibilitatea de a se manifesta. Simbolul devine o continuare vizuală a privirii: el orientează spre interior, către ceea ce nu poate fi văzut atâta timp cât învelișul exterior definește în totalitate percepția asupra noastră. În această lucrare, distrugerea nu este înțeleasă ca sfârșit al formei, ci ca limita ei. Atunci când exteriorul încetează să mai definească omul, apare posibilitatea de a vedea interiorul. Distrugerea formei exterioare devine condiția manifestării chipului interior.